Alex

Ce fantezii dom’le?…Eu nu am nicio fantezie. Sunt un tip bine ancorat în realitate şi nu-mi permit să visez la bazaconii pe pereţi. Pragmatismul nu îmi dă voie…Bullshit!

Să ştiţi că fanteziile nu-s un lucru rău. Fantezia mea a fost alături de mine în momentele grele. De fapt ea şi-a făcut apariţia la începutul celei mai negre perioade din viaţa mea. Nici nu mai ştiu exact cât timp a trecut…2-3 ani. Golit de sentimente şi speranţă căutam ceva care să mă scoată din starea în care eram. Căutam acel ceva care să mă facă să lupt în continuare, acel ceva căruia să mă destăinuiesc, care să mă încurajeze când am nevoie…acel ceva care să creadă în mine.
Şi nu a trebuit să aştept prea mult timp. Fantezia mi-a apărut prima oară într-o părere cu gust de verde ca şi ochii ei. Un zâmbet ştrengăresc, îndulcit de nişte sprâncene frumos arcuite ca umărul Afroditei, m-a rupt din realitatea mea tristă şi laşă, aruncîndu-mă în realitatea ei plină de speranţă şi albastru.
Exact de asta aveam nevoie. De o fantezie care ştie să danseze salsa cu zâmbetul meu…de o şoaptă care să îmi biciuiască retina cu încurajări.
Fantezia mea este dintr-un oraş drag sufletului meu…unde pământul se sărută cu cerul dând naştere zăpezii. Drumurile tinereţii mele duc obsesiv înspre acelaşi loc. Deseori mă gândeam că destinul îşi bate joc de mine…se poate…dar fantezia mea sigur nu. Nopţi întregi presărate cu fâstâceli haioase, săruturi reci care îmi îngheţau gândurile în fulgi mari de nea ce ningeau peste oraşul ei…toate acestea mă împingeau să merg mai departe.
Nu de puţine ori am fost aproape să fac pasul în spate, să mă complac din nou în suferinţa mea dulce şi amară…dar ea era acolo. Mă “buzz-uia” parcă din altă lume…una plină de optimism şi forţă.
Nu cred că o să mă pot revanşa vreodată pentru că a fost alături de mine.

Şi totuşi fantezia mea a fost reală…

P.S. Pentru A. Mulţumesc!

Deja m-am enervat. Maşini, maşini şi iar maşini…Băi dar mai potoliţi-vă cu atâtea maşini. Eu credeam că în Bucureşti e iadul pe pământ din punctul ăsta de vedere dar se pare că Timişoara nu se lasă mai prejos. Începând cu 6-7 dimineaţa ies “piloţii” pe străzi şi pun stăpânire pe oraş.Fum, zgomot, hărmălaie, urlete, înjurături…Am ajuns să stau câte o jumătate de oră ca să traversez o stradă. Primăria ar trebui să monteze ceva pasarele peste fiecare stradă din Timişoara ca să poţi traversa. Ah…şi bine că mi-am amintit de primărie şi restul umflaţilor care ar trebui să găsească soluţii la această “boală” care i-a cuprins pe toţii românaşii. Domnilor primari, viceprimari, consilieri, pârcălabi şi alţi dregători de prin aceste instituţii, unde dracului sunt pistele pentru biciclişti? Oraş european un drac…Mica Vienă alt drac…Poate mai există şi oameni care mai vor să pedaleze în oraşul ăsta nu doar să calce acceleraţia. Ce-ar fi să nu vă mai plătesc eu nicio taxă atâta timp cât nu îmi faceţi şi mie piste pe care să îmi plimb bicicleta. Şi dacă printr-un miracol şi un bun simţ necaracteristic vouă vă gândiţi la această posibilitate să nu faceţi ca şi în Bucureşti, adică să furaţi din trotuar pentru pistă…pista pentru biciclete trebuie sa facă parte din stradă, că doar bicicleta este o alternativă la mijloacele de transport clasice.
Şi acuma să mă întorc la maşini…Mi se pare că deja s-a ajuns la o mare tâmpenie în România. Cred că sunt oameni care îşi cumpără câte 3 maşini pe săptămână. Toţi aleargă după credite, care de altfel se obţin foarte uşor, şi gata maşina. Poporul român este un popor de leneşi mai nou. Nu se mai duc nici să îşi ia ţigări fără maşină. Conceptul de sport sau plimbare prin parc nu cred că mai există…Mijlocul de transport în comun? Ai înnebunit? E o ruşine să circuli cu aşa ceva…Oare când o să văd şi eu o serie de măsuri la fel ca în Germania care să ne oblige să mai mergem şi pe jos. Dar cred că încă nu ne este milă de plămânii noştri sau de copii noştri.
Când a venit vorba prima dată de taxa de înmatriculare am crezut că au dreptate oamenii…dar din păcate lucrurile nu prea stau aşa. În ritmul de creştere al numărului de maşini de pe străzi o să ajungem să fim blocaţi prin oraşe, să traversăm strada călcînd pe capote.
Eu ştiu că foamea de lux şi confort este mare în România, după ce în timpul comunismului ne-au fost interzise anumite lucruri, dar ce naiba…nu am chef să merg prin oraş cu tubul şi masca de oxigen după mine.

Aseară agitaţie mare pe la televiziunile române. Ce să se întâmple oare? Nu aţi aflat? Costel din Spania a câştigat nu ştiu ce concurs. Uşurare mare în media românească. Draguţii de noi ce uşor am scăpat. Imaginea României a fost spălată. În principiu nu este vorba despre acest Costel…bravo lui pentru „his achievement”. Dar people is his achievement nu şi al României sau al oamenilor responsabili de aducerea astfelor de talente in faţă. În caz că nu v-aţi dat seama noi încă promovăm non-valoarea şi manelele. Ascunşi în spatele veşnicului ”noi vrem audienţă” chiar personajele de aseară care lăcrimau emoţionate, martori ai ”miracolului din Spania”, sunt cei care îi alungă din ţară pe cei care au o fărâmă de talent sau iscusinţă spre alte zări unde să îşi exercite aceste calităţi. Iar noi îi dăm înainte cu guţele, puţele, zăvorancele şi alţii care ar merita nominalizaţi la categoria ”aşa nu!”. Adică voi nu v-aţi săturat de toţi expiraţii şi expiratele astea care îmi îmbonăvesc televizorul seară de seară? Cred că am putea chiar inventa şi o zicală ”Arată-mi persoanele publice şi cunoscute ale unei ţări ca să îţi spun în ce ţară locuieşti”. Ia să ne gândim noi la nişte persoane promovate şi răspromovate de mai toată presa românească…avem aşa… baroni locali, politicieni care sunt prinşi cu caltaboşul în mână, manelişti cu timp de emisie într-o zi mai mare decât cel dedicat emisiunilor culturale timp de 6 luni…mai avem Becali, Prigoana, tot felul de fetiţe care falsează ”cântece” pe la diverse ore şi emisiuni, mai nou au apărut şi vedetele porno autohtone…sunt pe prima pagină în toate publicaţiile. Nu ai cum să nu auzi de cei de mai sus. Şi acum hai să ne gândim de câte ori pe săptămână sunt LIVE nişte cuvinte de genul cultură, Eminescu, operă, carte, muzeu, pictură….De câte ori vedem pe prima pagină în ziar vreun tânăr inventator, altul care lucrează pe la Microsoft, altul profesor prin nu ştiu ce universitate de renume? În schimb zi de zi inteligenţa şi bunul simţ ne sunt călcate în picioare de presarii româneşti.
De asta aproape că îmi venise rău aseară…din cauza tâmpeniilor debitate la kilogram de moderatori şi moderatoare, ziarişti şi ziariste care comentau cu patos marea minune românească produsă pe pământ spaniol.
Eu îi invit pe prea distinşii ziarişti care promovează numai incultura şi fiţele de mall, cât şi pe politicieni români, care au alte treburi mai importante decât incurajarea tinerilor de a merge la şcoală, să nu îşi râdă în barbă şi să se bucure, căci zidari care să ajungă tenori sau mai ştiu eu ce, sau care să ne opereze de apendicită, sau care să predea în facultăţi se găsesc mai rar.

“Frica faţă de necunoscut”…mulţi oameni sunt afectaţi de chestia asta. La mine este taman invers…mie îmi e frică de cunoscut(ă).
De sentimentele, amintirile şi gandurile trecute. Şi tocmai ce am aflat că, trebuie să mă confrunt foarte curând cu nişte tentaţii, feeling-uri pe care le credeam demult plecate…mda…exact…şi acum am aflat că se întorc în oraş.
Poate pot să îmi aranjez o plecare rapidă pe undeva, Vienna poate, un proiect ce nu suferă amânare prin cine ştie ce loc de prin România.
Adică, voi ce aţi alege? Un sărut cu trecutul sau o plimbare la Vienna pe Ringstraße? Hmm…nu e comparaţia bună. Să mai încercăm o dată. Un sărut cu trecutul aşa de cunoscut ca şi mirosul liliacului înflorit primăvara…sau un sărut cu viitorul aşa de necunoscut ca şi mirosul ceţii de pe Tamisa. Eu personal o să aleg varianta a doua…ca de obicei. Nu mă interesează dacă o să fiu inspirat sau nu. Îmi place să fiu consecvent…deşi în genul ăsta de probleme e cam greu să fii…pentru că îşi bagă coada şi “zburătoarea cu arc”(ştiţi foarte bine despre cine este vorba…da, ăla nesuferit de care ne rugăm toata viaţa să stea prin preajma noastră, iar după ce ne înfinge câte o săgeată în fund obişnuim să îl înjurăm).
Dar ce să mai…m-am hotărât…poate o să mă întâlnesc cu trecutul dar o să îl las să treacă pe lângă mine…sau o să trec eu pe langă el cu avionul îndreptîndu-mă cu voioşie spre nişte “viennese vanilla cookies”.

Am ajuns pe lume prin luna octombrie…de asta îmi place toamna, din această cauză este anotimpul meu preferat.

Începuturi de drumuri, răsplătirea tuturor eforturilor depuse de-alungul anului mie (poate este doar o întâmplare) mi se arată în această perioadă a anului. Deşi dacă stau să mă gândesc mai bine nu sunt singurul în această situaţie…studenţii, elevii, întorşii din concediu( ) toţi sunt pregătiţi de start.
M-am săturat de atâta caniculă şi cod roşu. Acum aştept ploaia venită pe ritm de Frank Sinatra şi gust de ceai de piersică. Începe sezonul focului de şemineu şi al fetelor cu nasul îngheţat .
S-a dus “lumina arsă”…vine cea blândă, cea de toamnă…o adevarată binecuvântare pentru aparatul meu foto. Pescăruşi zgribuliţi ce dau târcoale unui ponton singuratic în mare, mirosul de frunze umede din pădurea portocalie toate vor da năvală prin obiectivul foto.
Trebuie să recunosc…m-am născut unde nu trebuia. Aş fi preferat Anglia sau Scoţia şi chiar Irlanda, dar doar din punct de vedere al climei. Puţină ceaţă, o adiere de ploaie, Tamisa şi cerul umed, o piesă de teatru, un pahar de scotch whisky Balblair şi avem ingredientele pentru o zi perfectă de toamnă.
În această perioadă a anului mirosul de gutuie coaptă îmi revine în amintire de departe tocmai din casa bunicilor. Partidele de pescuit din luna septembrie cu bunicul…ce desfătare…crapi arămii miraţi de perseverenţa celor două siluete ce se încăpăţânau să rămână în ploaie pe marginea Dunării.

Aşadar, bine ai venit toamnă!

Plutesc…de 2 ani sunt în derivă. Val după val mă îndepărtez de tine, când eu ar trebui să te găsesc.
Asta a fost dorinţa mea, să fiu transformat într-un răvaş scris cu parfum de trandafir şi închis într-o sticlă albastră. Aruncat într-un ocean să fiu purtat de uragane şi stihii, căci ştiam că tot la tine mă vor duce.
Cât de mult m-am înşelat. Simt că ochii tăi nu mă vor citi niciodată.
Prins în plasa unui pescar bătrân din Oceanul Indian, mi-am crezut sfîrşitul aproape. Mesajul meu scris doar pentru tine citit de nişte ochi curioşi era ceva ce nu-mi doream. Pescarul trăia în Chennai alături de nepoata sa. În mâinile ei am ajuns într-un final. M-a desfăcut uşor pe masă şi a încercat să mă citească. Mii de litere cu mii de înţelesuri fiecare au fost prea multe pentru ea. A înţeles că era în zadar şi m-a pus la loc în sticla albastră nu înainte de a-mi da o mămăruţă care să fie martoră călătoriei mele. M-a lăsat într-un golf ascuns, de unde un delfin m-a dus în larg.
Călătoresc de ani întregi şi simt cum esenţa literelor mele slăbeşte, se evaporă. Îmi e frică să nu rămân închis aici, să rătăcesc aşa la infinit în căutarea ta.

Cu ceva vreme în urmă mi-am dat seama că am nevoie de un plan…Fiind un tip mai dezordonat, uituc şi schimbător ca vremea (ce să mai…sunt perfect ), un astfel de “schedule” mi-ar fi de folos.
M-am aşezat la calculator, iar partea din mine responsabilă cu organizarea vieţii a intrat în acţiune. Rezultatul vi-l prezint mai jos.

1. Primul obiectiv?…Să mă angajez, să devin un sclav al sistemului…astfel aş avea şi eu un şef stresant ca toată lumea pe care să îl înjur şi critic pe blogul personal.
2. Să mă las de fumat…asta bineînţeles după ce o să fie interzis prin lege şi pedepsit cu închisoarea de la 3 la 5 ani.
3. Să ajung pe Anfield Road…bineînţeles cu fularul Stelei la gât…sper ca băieţii “cormorani” să nu fie înfrăţiţi cu galeria lui Dinamo.
4. Să îmi cumpăr două case…una la Sibiu şi una la Praga, bineînţeles după ce îmi voi lua un credit relaxat, atât de relaxat încât tot restul vieţii o să mi-l petrec încordat la maxim.
5. Să îmi iau o bicicletă (maşină nu îmi trebuie…nu vreau să mă simt vinovat de moartea urşilor Fram care mi-au mormăit copilăria). Bicicleta să nu fie oricum…dotată cu trompetă, sistem GPS, spiţe din aluminiu şi ghidon ionizat. Păcat că nu îmi pot pune şi eleron.
6. Să învăţ să înot. A venit vârsta la care nu mai îmi permit luxul de a mă plimba pe plajă cu colacul meu cu cap de gâscă.
7. Să merg să donez sânge, deşi ştiu că o să leşin ca de fiecare dată când îmi fac analizele.
8. Să îmi fac timp să merg la Cluj ca să beau o bere cu Mishu pe care îl “ameninţ” de vreun an cu sosirea mea în Ardeal.
9. Să înfiinţez o Asociaţie a Copiilor Speriaţi de Show-urile Live ale Zăvorancei.
10. Să cunosc o fată care să mă lase să îi pun în fiecare dimineaţă zambile în păr, să mă căsătoresc cu ea…dar şi ea cu mine. Din dragostea noastră plină de zambile să iasă un copil pistruiat şi frumos ca mine care să ajungă Preşedintele României.

Un plan perfect realizabil…nu?

În ultimele două materiale postate pe blogul său, colegul meu Mishu îmi tot ridică mingi la fileu deoarece într-o discuţie pe care am avut-o cu ceva timp în urmă am recunoscut că nu prea sunt de acord cu “mitingurile diversităţii”.
Ştiu că după ce o să scriu rândurile următoare o să îmi iau porţia de “băi tu eşti retro” sau “băi tu nu poţi fi tolerant” sau şi mai grav “eşti un mic Becali”.
Nu am nimic cu respectivele personaje aka gay…atâta timp cât nu fac din asta un motiv de mândrie…şi asta într-un mod organizat pe stradă. Adică…dom’le eşti gay….nicio problemă dar nu te mai şi lăuda cu asta…sau şi mai grav “veniţi alături de noi…luaţi-vă ciorapi de damă, daţi-vă cu ruj şi hai să ne expunem părul de pe piept pe stradă”. Nu fac parte dintre fanaticii religioşi dar cred şi eu în ceva…în bunul simţ. Noi…cei care preferăm femeile de ce nu organizăm mitinguri stradale şi să ne lăudăm cu asta? Vorba lui Ombladon într-un interviu din Cotidianul “Daca sint homosexuali, sa fie la ei acasa, nu inteleg de ce ies sa faca parada. Ce, eu ies pe strada sa zic: „Eu f.. in p…a?“. Ii blameaza cineva, daca sint homosexuali la ei acasa? Asta nu inteleg, de ce trebuie sa iesi la televizor sa spui ca esti gay.”
Ca şi concluzie…nu am nimic cu ei, nu mă deranjează ce cale au apucat ei în viaţă dar nu pot să mă oblige să fiu de acord cu desfăşurarea lor “viu-colorată” pe stradă. Tinerii care încă nu au o personalitate dezvoltată şi iau de bun tot ce este prezentat ca fiind cool ar trebui să ocolească pe viitor “traseul diversităţii”.

Ştiu…gândesc ca pe vremea lu’ bună-mea….

Simt nevoia să evadez…să fug din oraşul ăsta. Vreau să fiu laş, mai laş decât Petru. Umărul EI gol încă îmi arde sărutul rătăcit.

A clipit de trei ori din ochi şi vârtejul albastru mi-a cuprins lumea. Nu a mai rămas nimic, doar eu şi ea. Mă zbat…părul EI negru îmi ţine mâinile şi picioarele legate. Nu pot să strig după ajutor…gura îmi este prizonieră gustului EI. Ochii îmi sunt în permanenţă loviţi de rafale ale zâmbetului EI. Trebuie să mă trezesc…trebuie să fiu laş…trebuie să fug.

Alerg…bălţi pline de regret îmi încetinesc drumul. Încerc să le ocolesc dar unele sunt prea mari şi adânci. Gânduri reci mi se preling pe tâmple. Nu mă opresc…Clădirile EI îşi deschid larg amintirile şi mă ademenesc înăuntru. Nu cedez…laşitatea mea este mai puternică decât ele. Un semafor mă opreşte…este al EI sigur…roşul acela plin de pasiune şi promisiuni nu se mai schimbă…trebuie să trec…trebuie. Un risc nebun, care sigur nu era al EI, mă împinge de la spate, după care se face nevăzut…Încep să alerg din nou.

Sar din mers în trenul 1982…el mă va scoate din oraşul EI. Doream să mă uit în spate, deşi îmi era frică să nu fiu tranformat în stană de sare căci aşa îmi repeta laşitatea. Într-un final întorc capul…lacrimi sărate încep să îmi curgă din ochi.

Seri lungi şi singuratice au trecut peste ea…încă aştepta momentul. Momentul despre care îi povestise de atâtea ori mama sa…”nu vei deveni o bancă adevărată până când nu vei fi martora unei iubiri dintre doi oameni”.
Fusese adusă în acest parc în urmă cu un an. Martori ai aşteptării sale i-au fost un tei şi un coş de gunoi. De aproape un an de zile îşi aştepta izbăvitorii…un băiat şi o fată ţinîndu-se de mână. Avusese momente în care a crezut că aşteptarea i-a luat sfârşit. Dar de fiecare dată când perechile îşi odihneau tinereţea alături de ea, observa că picioarele îi rămân la fel…de fier, reci…scândurile de stejar, simţurile sale erau la fel de mate, la fel de aspre. “Nu se poate…o să rămân la fel pentru totdeauna” îşi zicea banca. Teiul făcea tot ce putea pentru a o ajuta…avea în fiecare an florile cele mai frumoase, îşi chemase şi vântul, un vechi prieten, să îl ajute să ademenească cu parfumul lui dragostea ce o aştepta banca în fiecare zi. În zadar…Până într-o seară de februarie, când pe aleea rece si cenuşie, banca observă un băiat şi o fată ce se îndreptau înspre ea. Ce ghinion…nu se ţineau de mână. Banca îi primeşte rece şi nepăsătoare. Îşi aruncă privirea asupra lor mai mult din curiozitate şi nu plină de speranţă ca şi până acum.
Ea tremură de frig şi pe genunchi ţine o mapă cu cursuri. Se apropie de el şi îi şopteşte ceva la ureche. Ochii lui albaştri îngheaţă în lacrimi…fata se ridică şi pleacă. Banca simţea cum se transformă…dar doar pe jumătate…