Andrada

…că de-acum încolo o să comunic cu mama doar pe messenger!

Totul a început acum mai bine de juma’ de an…când şi-a tras mama ID de messenger. Noi, copiii ei, când am auzit o asemenea veste îngrozitoare ne-am făcut mici şi am abuzat de ”stealth settings”, ascuzându-ne ca mişeii de cicălitoarea dătătoare de viaţă care descoperise calea de comunicare supremă. Dialogurile de genul ”vezi că-i online mama, nu-i spune că sunt” ”ce, eşti tâmpit?! nici io nu-s!” erau la ordinea zilei. În timp, spiritul de aventură m-a dus la extreme. Într-o seară de vitejie, văzând-o online, am vrut să-mi testez nervii. Am schimbat setările şi am apelat-o. Mă încerca un soi de masochism. mi s-a răspuns sec: ”da, ce faci? Eşti bine? Doar atât voiam să ştiu. Eu mă joc, vorbim mai târziu.” Am întins coarda şi-n zilele următoare, până când utilizatorul respectiv, ajuns la culmea răbdării, şi-a afişat statusul: ”Mama se joacă. Să n-o deranjăm cu prostiile noastre.”

Pe parcursul a câtorva luni am avut parte de câteva (puţine, e drept) conversaţii delicioase cu ea, presărate pe rând cu emoticoane, apoi cu audibles (că deh, trecuse la nivelul următor), iar apoi cu suculente copy-paste-uri între cei trei copii nerecunoscători.

Evident, tradiţionalele telefoane nu au putut fi evitate iniţial, cel puţin din obişnuinţă. A se specifica faptul că asemenea convorbiri nu se terminau de fiecare dată frumos.

De vreo lună am izbutit! Slavă ţie, webcam-ule! (mulţumesc, băieţi, dau de băut şi anul ăsta) Am cea mai liniştită, duioasă, plină de HUG-uri relaţie cu mama cât n-am avut o viaţă. Pot să-i spun orice, pentru că pentru fiecare replică, pentru fiecare veste, pentru fiecare mutrişoară pe care-o afişez în faţa cam-ului există un emoticon simpatic! Şi un noapte bună duios.

Noapte bună, copii! Vă pupă mama!

azi mă trezesc, lucrez
mi se face foame
mă duc, îmi pregătesc să GĂTESC!
eu, care nu gătesc
dau drumul la aragaz, n-am gaz!
mă calmez
vreau sa fac o baie
mă duc, îmi dau drumul la cada
aud un bubuit
mă duc, o ţeavă spartă
curgea cu debit mare
nu găseam robinetul care trebuia sub chiuveta
m-am făcut leoarcă, cu apa rece
am găsit robinetul
era înţepenit
între timp s-a inundat şi holul
până la urmă am reuşit să închid robinetul
am stat juma’ de ora sa scot apa
m-am calmat
muream de foame
m-am dus şi-am băgat nişte fish finger la microunde
s-au făcut scrum
mai să ia foc cuptorul
am sunat vreo 10 instalatori, toţi îs ocupaţi până săptămâna viitoare
îs murdară, nemâncată, în prag de divorţ şi ţin cu Universitatea Craiova
dacă aş ieşi pe strada azi, cu siguranţă m-ar călca o maşină
aşa că stau aici, aşteptând probabil un cutremur sau altă chestie care să mă omoare

când eram mică aveam un tanc, o maşinuţă roşie căreia i se deschideau uşile şi-mi plăcea la nebunie, un avion şi un tren, toate ”teleghidate”, cum le ziceam eu…de fapt erau cu baterii…şi doar cu astea mă jucam

aveam şi-un ursuleţ-ursuloi, Martinel, pe care-l iubeam foarte tare pt. că îl primisem de la mamaia cu un an înainte de-a muri, cu care dormeam

acum mă mai joc doar cu Sylvester…la mine noţiunea de Sylvester este multiplă, că am 8. de dormit nu dorm cu nicinul, iar de jucat mă joc doar cu cei din baie, în speţă cu cel de cauciuc, care-mi ţine de urât în cadă şi vorbeşte cu mine

vorbesc despre jucării, pt. că le-am iubit şi le iubesc în continuare

când sunt deprimată mă duc într-un magazin de jucării şi mă uit şi mă liniştesc; uneori mă mai şi joc, dacă mă provoacă vreun copil pe-acolo; abia aştept să am un copil să cumpăr cele mai mişto jucării din lume şi să ne jucăm împreună

îmi doresc enorm să-mi iau un tren din ăla cu şine, gări, pomişori, ştiţi voi despre ce vorbesc; şi o să-mi iau!

Carevasăzică să ne mai şi amuzăm.

Noapte cafea Burn ţigări muzică documente pustiu forum pustiu Fanta tastatură portocale lac unghii conversaţii plictisitoare conversaţii amuzante agendă alt forum pustiu fum două post-it-uri goale unul plin boxe surdină şerveţele pix vreo 5 neadormiţi şi 5 adormiţi pe messenger Norah Jones un paragraf trei cuvinte rătăcite linişte pustiu lumânare sihastră oboseală plictiseală strop de depresie pustiu oboseală oboseală oboseală scrum pleoape gene pleoape-gene Ene bună

Copyright: Divertis

Pe lângă echipa-mi de suflet, inimă şi alte organe (mânca-l-ar mama de Bornescu), adicătălea faimoşii ”baetzii” de la Universitatea Craiova, ţin să vă anunţ că simpatizez o ”nouă” speranţă:

Sunt o femeie. În viitorul apropiat voi fi o femeie divorţată. Stigmatizată. M-am măritat la vârsta potrivită. N-am scuza altora: a făcut-o prea devreme. M-am măritat prea devreme după ce l-am cunoscut, da. Aici am greşit. M-am grăbit. M-am grăbit, însă am vrut-o, nu m-a forţat nimeni. Poate doar mama mi-a băgat în subconştient să o fac mai repede, voia să mă ştie la casa mea. Nu l-am luat pt. bani sau din alte considerente de genul ăsta. L-am luat pt. că mi-am dorit asta, pt. că-l iubeam, pt. că în momentul ăla îl credeam bărbatul vieţii mele. În perioada asta s-ar fi împlinit 2 ani de când am fi fost împreună. n-a fost să fie. Nu regret anii ăştia. Au avut părţile lor frumoase. Nu regret nici ultimele 6 luni, care au fost chinuite şi trase de coadă, în care am făcut tot felul de eforturi să-mi revin din nefericirea care mă cuprinsese. Ne-am apucat chiar să renovăm apartamentul. Am plecat când era făcut pe jumătate. N-o să mai stau în camera mea, pe care nici măcar n-am mai apucat s-o văd terminată. Am plecat de o săptămână. Am plecat seara, după o dimineaţă în care m-am trezit alături de el şi nu credeam niciunul că o să fie ultima noapte în care împărţim acelaşi pat. Am plecat plină de furie. A trecut greu furia. dar a trecut. Am plecat cu capul înainte spre o viaţă nouă, o viaţă care, paradoxal, nu mă înspăimântă deloc.

Acesta a fost Iris, cel mai frumos, cel mai deştept şi cel mai iubit băieţel Va urma povestea lui…acum sunt încă prea tristă…:(

Se dă o intersecţie. Ajung la ea. O stradă-n faţă, una la dreapta, una la stânga. Astea ultimele nu numai cu sens unic, ci şi drumuri închise. N-aş lua-o înainte. Ezit între strada la dreapta şi cea la stânga. Aia pe dreapta (am luat-o aleatoriu aşa, poate fi la fel de bine şi pe stânga) are mai multe case, e mai construită, e mai veche. Aia pe stânga e goală, numai bună de construit pe ea. Pe dreapta am mai fost, de fapt, de-acolo am pornit la plimbare, nu mă mai simţeam bine acolo. Pe aia pe stânga am vizitat-o. E bine acolo. Vreau să stau acolo, să încerc să văd cum e. Mă atrage. Semnalizez la stânga, dau să virez, ceva mă împiedică. Mă opresc. Semnalizez la dreapta, dau să virez, nu pot s-o fac, m-aş duce la stânga. Nu mai bine mă duc singură în faţă? Nu…acolo nu mă atrage nimic. Momentan o să trag pe dreapta, chiar dacă-s în intersecţie şi n-am voie…E situaţie de urgenţă, s-a defectat maşina…

În ultima vreme nu mi s-a mai întâmplat nimic spectaculos. Stau şi mă uit la blogul ăsta al meu în care bate vântul şi caut soluţii.
Îmi dau seama că nu vă interesează poveşti cu nopţi nedormite de muncă, cu zile pline de clienţi pofticioşi, cu ID-uri pierdute de messenger şi disperarea pe care-o simţi când îţi pierzi prima ta identitate virtuală, ID-uri de prieteni vechi de pe meleaguri ardelenesco-bihorene şi tevatura cu datul telefoanelor: bă, dă-mi şi mie ID-ul tău, că l-am pierdut, tulai! da’ cum aşa? cu explicaţiile interminabile şi aceleaşi, cu tristeţea pe care-o simţi când realizezi că acum o lună, când ţi-ai înecat telefonu-n bere, ai pierdut şi jumătate din numerele lor de telefon şi realizezi că doar dacă te caută ei îi vei mai găsi sau, cine ştie, poate sorta îţi rezervă întâlniri neaşteptate…
Aş mai putea să vă povestesc viaţa mea personală, numai că e prea personală ca s-o expun aici în curul gol sau măcar în desu-uri…
Aş mai putea să vă povestesc drama mamei mele care în câteva luni va rămâne singură acasă cu tata, după ce-a crescut 3 copiii…
Ar mai fi nebunia ce mă cuprinde când ştiu că de săptămâna viitoare casa va fi spartă şi plină de muncitori zgomotoşi, iar în timpul ăsta eu va trebui să lucrez (în aceeaşi incintă) ca să recuperez banii pe care-i dau pe renovare. Abia în momente din astea realizez că sunt singură în Bucureştiul ăsta şi că n-am unde să evadez.
Aş mai putea să vă spun cum a fost azi, când mi-a venit o prietenă, designer de meserie, care mi-a dat tot felul de idei mişto pentru renovat, şi frustrările mele când am realizat că mobilatul a 3 camere mai trebuie să aştepte până la anul…
Vă interesează ceva din cele de mai sus? Mă îndoiesc.
Mă-ntreb: ce naiba caut eu aici şi cu ce-aş putea să vă ţin interesul treaz?
Singura chestie despre care-mi place într-adevăr să povestesc e munca mea. Iar ăsta e ultimul lucru care ar trezi interesul publicului.
Poate c-ar trebui să mă apuc de ieşit în lume, să-mi văd amicii, să mă hrănesc cu întâmplări haioase sau tragice pe care să vi le împărtăşesc. Că doar blogul e…jurnal virtual, nu ficţiune